Care sunt etapele dezvoltării identității?

Teoria psiho-socială a formării identității îl are în prim-plan pe Erik Erikson, autorul cărții Copilărie și societate (1950). Acesta a susținut că dezvoltarea funcționează după un principiu epigenetic. Fiecare persoană trece prin 8 faze de dezvoltare care încep la naștere. Fiecare etapă se bazează pe cele anterioare și deschide calea pentru una nouă. Astfel, progresul este determinat de succesele sau eșecurile anterioare. Fiecare fază cuprinde o serie de conflicte de natură psihosocială. Erikson le numește „crize” și afirmă că acestea trebuie rezolvate pentru ca dezvoltarea să aibă loc corect. Dacă ceva interferează ordinea naturală, dezvoltarea persoanei este profund afectată. Cu alte cuvinte, dacă persoana în cauză nu depășește în mod optim conflictele din fiecare etapă, este posibil să nu dezvolte abilitățile necesare pentru a face față provocărilor într-o etapă ulterioară. Primele 4 etape se concentrează pe copilărie, în timp ce celelalte 4 variază de la adolescență la bătrânețe.

Conform teoriei lui Erik Erikson, finalizarea cu succes a fiecărei etape are ca rezultat o personalitate sănătoasă și o dezvoltare personală armonioasă pe tot parcursul vieții. Neîndeplinirea unei etape poate duce la o capacitate redusă de a finaliza etapele ulterioare și, prin urmare, poate duce la o personalitate prost structurată și un sentiment de sine scăzut, cît și la apariția bolilor psihice precum depresia, anxietatea, atacurile de panica etc.

Erik Erikson consideră că fiecare etapă de dezvoltare este caracterizată prin anumite situații și ciocniri, misiuni specifice de rezolvat pe care copilul, adolescentul și, mai târziu, adultul trebuie sa le parcurgă şi să le rezolve adecvat pentru fiecare vârstă.

Stadiile descrise de Erikson:

1. Stadiul Încredere vs. Neîncredere – de la naștere până la 18 luni

Sarcină ego-ului este dezvoltarea încrederii. Copiii învață să aibă încredere sau nu în cei din jur. În acest sens, calitatea relației materne joacă un rol major. Dacă părinții sau îngrijitorii expun bebelușul la o relație plină de afecțiune și încredere, copilul va dezvolta sentimentul că lumea este sigură. Dacă părinții nu creează un mediu sigur, dacă resping copilul sau dacă nevoile lui de bază nu sunt satisfăcute, acest lucru creează neîncredere. Se va manifesta prin sentimente de frustrare, nesiguranță și insensibilitate.Vom vedea mai târziu implicațiile acestui stadiu prin cercetările ulterioare.

 2. Autonomie vs. rușine și îndoială –  între 18 luni și 3 ani. Este o fază legată de creșterea autonomiei, deoarece copilul își începe dezvoltarea cognitivă și musculară, mai ales când începe să-și controleze sfincterele. Copilul începe să meargă, să exploreze mediu, bagă în gură, strică, încearcă dar nu reușește mereu să nu facă pe el.  Totodată începe să testeze limite, să-și probeze abilitățile, să vrea să facă singur. Sarcina Ego-ului este autonomia.

Pare simplu, dar cu toate acestea, este un proces care este legat de rușine și îndoială, deoarece este progresiv. Părinții sau îngrijitorii devin figuri determinante pentru finalizarea cu succes a acestei faze. Aceștia nu trebuie să descurajeze sau să forțeze copilul prea mult, deoarece acesta trebuie să exploreze și să manipuleze mediul pentru a-și dezvolta autonomia. Dacă părinții intervin sau oferă soluții, copilul va crede că este incapabil și va ajunge să renunțe. Din păcate, stilul parental (vom vedea mai târziu) inconsecvent, instabil, conflictual, hiperprotectiv, sau dimpotrivă autocrat, poate determina blocajul în rezolvarea conflictului, astfel încât copilul poate dezvolta o schemă de rușine, o rană, care se va deschide mai târziu ori de câte ori persoana se va afla într-un context de viață ce solicită autonomie.

Cum putem recunoaște că s-a instalat rușinea  la copil? Atunci când copilului i se face cunoștință cu persoane noi iar acesta se ascunde după mama sa pentru un timp îndelungat, fără să-și schimbe atitudinea inițială cu aceea de socializare și curiozitate, atunci când este expus unei sarcini conflictuale ce implică o rezolvare creativă și îndrăzneață, atunci când mai târziu, în adolescență este expus presiunii grupului și are o atitudine submisivă, de capitulare, opus inițiativei, contra-argumentării.

 3. Inițiativă vs. Vină –  între 3 și 6 ani. Dezvoltarea intelectuală și fizică a copilului progresează rapid. Interesul de a relaționa cu alți copii crește. În această perioadă, curiozitatea este mai mare, deci trebuie stimulată creativitatea. Copilul trebuie să fie și responsabil și vinovat. Trăirea vinovăției îl va face să recunoască lucruri care nu sunt corecte. Cu toate acestea, este necesar să se evite ca acest sentiment să fie exprimat într-un mod excesiv, deoarece îl poate face să se simtă incapabili să facă față unor noi provocări. Cu alte cuvinte, vinovăția alimentează frica.

În această perioadă, caracteristica principală implică interacțiunea copilului cu alți copii la joacă. Centrul acestei etape este în sine jocul, deoarece oferă copiilor posibilitatea inițierii de noi activități, cat și posibilitatea relaționării cu cei din jur. Dacă jocul este îngrădit, fie prin critică, fie prin control exagerat, copiii dezvoltă un sentiment de vină. Copilul va considera pe viitor că orice inițiativă personală pe care o are este greșită, dezvoltându-se sentimentul de culpabilitate ce poate aduce cu sine tulburări psihiatrice importante sau cristalizarea unei personalități introvertite. Rolul părinților este acela de a fi suportivi, dar și consecvenți disciplinar, găsind un echilibru între cele două atitudini. Doar așa copiii vor învăța cu timpul că nu toate lucrurile le sunt permise, fără a se simți vinovați și, în același timp, vor continua să exploreze fără a se rușina de ceea ce fac.

E necesar să adaug faptul că mediul social îngrijitor se extinde către influențe exterioare, grădiniță, vecini, alți părinți, etc. Este un moment în care copilul este foarte receptiv, dezvoltarea cognitivă îl face capabil să înțeleagă judecățile de valoare ale adulților în legătură cu propriul Ego, însă înțelegerea este predominant afectivă. Acum copilul poate filtra emoțional aprecierile negative ale îngrijitorilor : ești rău, ești incapabil, ești împiedicat, x se descurcă mai bine, etc.
4. Superioritate vs. Inferioritate – de la vârsta de 6 până la 13 ani, apare una dintre cele mai determinante etape ale dezvoltării psihosociale. Potrivit lui Erikson, copiii încep treptat să înlocuiască jocul cu sarcini mai complicate. De fapt, interesul lor pentru a finaliza activități care necesită efort, cunoștințe și abilități este mult mai mare. De asemenea, speră să obțină recunoaștere. Familia și școala sunt cheia stimulării pozitive. Dacă există dificultăți în îndeplinirea provocărilor din această fază, copilul poate experimenta un anumit sentiment de inferioritate. Este esențial să fie ajutat să gestioneze eșecurile. Acest lucru se poate reflecta chiar și în modul în care se comportă cu colegii.

Copilul simte acum nevoia de a câștiga importanța de sine prin demonstrarea unor competențe specifice care sunt evaluate de societate. Tot acum încep să se dezvolte primele sentimente conștiente de mândrie pentru realizările lor. Odată cu începerea școlii, apare prima comparație socială. O abordare corespunzătoare din partea părinților și a profesorilor va dezvolta în copil un simț al competiției și încrederii. In caz contrar, copilul va dezvolta sentimentul de inferioritate.
Cea mai frecventă greșeală a părinților în aceasta etapă este aceea de a-și compara permanent copilul cu cel al vecinului sau al prietenului în funcție de efectuarea temelor sau a rezultatelor școlare.

O abordare adecvată din partea părinților în acest moment este sprijinirea copilului să obțină sentimentul competenței prin expunerea lui la cât mai variate sarcini care să-i scoată în evidență abilitățile înnăscute, exersarea efortului și a muncii, dar și limite sănătoase, respectarea regulilor.

5. Identitate vs. difuzarea identității –  între 13 și 21 de ani. Este perioada extremelor, totul este trăit la maximă intensitate, atât la nivel cognitiv, al judecăților, dar mai ales la nivel emoțional. Este o perioadă în care apare constant întrebarea „cine sunt eu?”. Este acel moment în care personalitatea începe să fie modelată, toate acumulările de la nivelul Eurilor multiple se reorganizează, se așază într-o structură coerentă. Numai că acum apar și cele mai multe ciocniri, conflicte între multiplele fațete.

Adolescenții aleg cum să arate și ce rol vor să joace în societate. În consecință, acționează mai independent și acordă mai multă importanță vieții sociale. În plus, apar gânduri despre viitor, cum ar fi ce să studieze sau unde să locuiască. Ca urmare a experiențelor lor, își întăresc identitatea. Erikson subliniază faptul că trecerea cu succes a acestei faze înseamnă finalizarea construirii unei baze solide pentru viața adultă.

Erik Erikson, ca de altfel majoritatea psihiatrilor si psihologilor, considera ca adolescenta reprezintă criza centrală a întregii dezvoltări, fiind cea mai importanta dintre toate etapele. Aceasta este o perioada extrem de importantă în care adolescentul trebuie să învețe rolurile pe care le va ocupa ca adult. Este un lucru extrem de dificil, ce presupune multe schimbări, atât din punct de vedere somatic, cât și psihic într-un interval scurt de timp.
In acest stadiu, adolescentul își va studia identitatea și va încerca să afle cine este cu adevărat prin experimente și încercări, nu întotdeauna reușite.
Este și o perioada de tatonare a comportamentului sexual în care băieții, de exemplu, adopta un stil vestimentar ce exprimă duritate sau își fac tunsori excentrice iar fetele se machiază strident și încearcă să epateze și să se simtă speciale printr-o îmbrăcăminte cât mai sumară.

În acest stadiu conceptul de criză cuprinde în mod pregnant ambele perspective: acela de conflict necesar de creștere, cât și sensul negativ de criză, impas, blocaj.

 Presiunea socială este foarte mare, nevoia de identitate valoroasă este imperioasă. Dacă adolescentul este validat în ceea ce privește gradul de atașament, iubire, siguranță în familia de bază, dacă progresul lui s-a realizat în mod adecvat , dobândind suficientă autonomie, încredere, responsabilitate, sentimente de competență, criza de identitate a adolescenței se rezolvă în mod progresiv și preponderent cu succes.

Încredere diminuată în propria existență, a lipsei valorii personale, vinovăție excesivă, sau dimpotrivă, limite precare, combinate cu sentimente de inferioritate, incompetență declanșează cel puțin un blocaj în dezvoltare, chiar un regres în stabilizarea identității. Acest fenomen poate fi recunoscut la adolescenții care abandonează școala, dezvoltă comportamente antisociale, infracționalitate, se refugiază în comportamente auto-distructive, dezvoltă ceea ce se numește confuzie de gen, sau pur și simplu nu reușesc să devină capabili să se autoîntrețină, sau mai subtil, să iasă de sub tutela părinților chiar dacă aparent au succes.
În funcție de rezolvarea sarcinilor de creștere din această etapă va depinde, cum spuneam, dezvoltarea ulterioară, astfel tânărul adult are ca sarcină atingerea intimității, opusă înstrăinării, izolării. În această etapă se va valida capacitatea tânărului de a pune limite celor din jur, de a căpăta independență relativă și un grad de control ridicat asupra propriului univers social.

Bibliografie:

Copilărie și societate, Erik H. Erikson, Ed. Trei, 2015